vineri, 14 noiembrie 2008

Don Quijote si calul mecanic











Te lupti cu mori de vant abstracte
Intr-un oras ce-i monoton;
Te vad cum, cu disperare,
Tot sapi dupa artefacte,
Incercuit de fier-beton

Calare pe un cal mecanic,
Infrunti ceasuri curgatoare;
Oprindu-te, cugeti profund,
Descoperind ca e zadarnic,
“De ce nu sunt probe usoare?”

Ti s-a parut, oare, vreodata
Ca-ti auzi pe un nou ton
Numele scandat spre scena
De o gloata-nfometata
Pentru care esti bufon?

Sunt pregatiti sa te inhate,
Sa iti fure visul nebun
Si apoi sa-ti spuna “frate”,
Ridicandu-te pe brate.
Si sa te-arunce-n scrum.

(imagine:sculptura de Armando Ramirez)

marți, 14 octombrie 2008

Cosmonautul

Cosmonautul

Simt cum urc in atmosfera,
In fata mea deschisa-i zarea…
Stelele care danseaza,
Aer vajaind ca marea.

Asta simt mergand spre cosmos;
Toate trec pe langa mine.
Oamenii ii las in spate,
Mi-e dor de ei, mi-e dor de tine.

Goliciunea dintre stele
Este casa mea acum.
Nu-i nimic uman in ele,
Le admir si-mi vad de drum.

Misiunea mea e lunga,
Pan’ la tine mai e mult.
Numai muzica stelara
Mai pot inca s-o ascult.

Marinarul de-altadat’,
Cosmonautul de acum,
Locuri noi, singuratate…
Doar muzica tovaras de drum.

vineri, 10 octombrie 2008

Libertate...

What's left of the wild

Studiul istoriei vietii cotidiene




Studiul istoriei vietii cotidiene


Secolul XX a vazut dezvoltarea unor numeroase noi domenii in disciplina istoriei, printre care si istoria mentalitatilor. Scoala de la Nantes face primele demersuri importante in aceasta directie si rezultatul este un domeniu care se bucura de o foarte mare popularitate, atat in randul specialistilor, cat si al publicului larg. Ca directii de cercetare se urmaresc: evolutia viziunii despre lume, evolutia emotiilor si sentimentelor si istoria vietii cotidiene.
Studiul istoriei vietii cotidiene se concentreaza asupra realitatii imediate si direct accesibile, avand in vedere existenta zilnica a paturilor sociale dintr-o anumita perioada de timp si dintr-un anumit spatiu, in care domina un anmit tip de existenta culturala si sociala. Sunt, astfel, investigate locuinta, alimentatia, vestimentatia si divertismentul. Viata cotidiana implica atat spatiul privat, cat si spatiul public, deci arheologia asezarilor joaca un rol foarte important in reconstituirea vietii unei anumite comunitati, la nivel macro-social, cat si al individului, la nivel micro-social. Detalii despre nivelul de existenta micro-social variaza in functie de stilul de viata abordat de-alungul timpului. Spre exemplu, studierea vietii cotidiene al unui membru dintr-o comunitate nomada este anevoioasa si se axeaza mai mult asupra analizei de marturii externe, date de alte populatii, mai mult sau mai putin obiective.
Pe masura ce inaintam in timp, revolutia industriala ofera mai bune conditii de studiu, nu doar prin prezenta abundenta a izvoarelor scrise, cat si a posibilitatilor de a studia alimentatia in raport cu paturile sociale si rolul in comunitate ale unor anumiti indivizi.
Viata, mai ales în ultimii 50-60 de ani, a însemnat din ce în ce mai mult un trai în comun, uniformizat la limita de jos; abordarea unui subiect ca acesta putea usor sa treaca drept o sfidare. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca, pentru vremi mai departate, viata zilnica nu poate fi cercetata si reconstituita decât pentru anumite paturi sociale, nu altele decât tocmai cele mai ieri condamnate de revolutia proletara.
Discutii mai aprinse s-au purtat, cum era firesc, între medievisti, fiindca Evul de Mijloc era cel mai putin cunoscut sub raportul mentalitatilor si, în egala masura, cel mai sarac în surse. Acestea au rezultat in studiul mult mai aprofundat al acestei perioade, care implica intr-o masura mare parcurgerea unor surse foarte numeroase si foarte variate ca provenienta si importanta.

Aria de investigat în domeniul istoriei mentalitatilor este, practic, nemarginita; doar lipsa de imaginatie a autorului îi poate pune limite. Ca asa stau lucrurile o dovedesc cu prisosinta numeroasele lucrari cu subiecte dintre cele mai felurite si mai neasteptate; s-au scris, în Apus, istorii ale locuintei, ale vesmitelor, ale alimentatiei, ale bolilor, ale mortii, s-au scris istorii ale fricii, ale iubirii, ale femeii, ale bastardului, ale saraciei, ajungându-se pâna la istorii ale cuplului si la istoria de zi cu zi a unei asezari. Rezultatele unor asemenea investigatii, sintetizate si rânduite dupa principii cronologice si spatiale, au fost înglobate în deja clasica lucrare Istoria vietii private (5 volume), coordonata de Philippe Aries si Georges Duby.

sâmbătă, 12 iulie 2008

joi, 3 iulie 2008

Bucurestiul si arta

Bucurestiul si arta

… Sa fii flamand, poate mahmur sau nu, sa fumezi in timp ce mergi pe o strada slab iluminata cu cladiri vechi si darapanate, aranjandu-ti din cand in cand coala de desen cu schita pe care trebuie sa o predai azi si sa te inchei la paltonul second hand, pentru ca a inceput sa bata vantul… Poate asta este imaginea asupra artei in Bucuresti pentru unii oameni. Pentru altii poate inseamna expozitii de pictura si sculptura, poate studii de umbre si compozitii. Ce face diferenta dintre aceste viziuni diferite, dar si mai important, care este adevarul ; cel putin pentru un nou-venit in acest mediu ?

Ma numesc Vlad, sunt student in anul II la Istoria Artei, sunt galatean si am absolvit Grupul Scolar Gheorghe Asachi in vara lui 2006. Daca pentru unii oameni, predispozitia pentru arta, pentru creerea de lucruri frumoase sau criticarea obiectiva a acestora pentru a le imbunatati, este un lucru care se manifesta inca de timpuriu printr-o pasiune foarte puternica, eu as putea spune ca am ajuns aici mai mult din intamplare. Mi-a placut ideea, asa ca m-am inscris. Facand asta, am descoperit o lume noua, atat orasul si viata studenteasca, dar lumea artei propriu-zise.

Din punctul de vedere al materiilor tratate la Istoria Artei, in anul I, se incearca o initiere generala in evolutia artei de-alungul timpului, de la preistorie, la Evul Mediu tarziu. Istoria propriu-zisa joaca un rol foarte important la inceputul acestei facultati. Anul II incheie acest ciclu cronologic si aprofundeaza o parte din partile importante, iar anul III asigura aprofundarea restului. Lucrarea de licenta are rolul de a atesta oficial cunoasterea medie a acestei discipline.Este mai mult o formalitate, dar implica multe munca. La sfarsitul facultatii, se deschid drumuri destul de interesante. Ca optiuni de viitor, ar fi lucratul in invatamant, muzeografia, arheologia, turismul, comertul cu arta si antichitati. Incheind aceasta parte, imi ramane doar sa adaug ca Istoria Artei, dar si Istoria in general, nu este genul de facultate care sa fie facuta pentru diploma, mai ales datorita faptului ca aceasta s-ar putea dovedi, in cele din urma, inutila. Cel putin daca persoana respectiva nu se implica din timp in diferite activitati. Obtinerea diplomei pur si simplu nu este dificila, ci dificil e ce urmeaza.

Capitala este pe departe de a fi cea mai buna optiune ca oras. Poluare, zgomot, aglomeratie, oboseala sunt adjective care descriu foarte bine atmosfera. La domeniul calitate a vietii, cel putin, Bucurestiul este intrecut de celelalte centre universitare si culturale ale tarii. Si totusi, aici apar niste oportunitati destul de interesante. Spre, exemplu, gasirea unui job part-time destul de bine platit e mult mai posibila decat altundeva. Per total, ceea ce candva a fost ‘Micul Paris’, acum e un conglomerat ilogic, cu forma unei panze de paianjen, data de contructiile si demolarile facute in timpul perioadei comuniste. Bucurestiul este un oras foarte greu de descoperit, insa are multe locuri superbe, ce asteapta sa fie gasite de un ochi mai aventurier.

Potentialul pentru istoria artei este, fara indoiala, mare in acest oras. Comertul cu arta este destul de bine dezvoltat si acesta necesita specialisti care stiu sa dateze si sa fixeze pretul unui anumit obiect, sau sa verifice auteticitatea. Muzeografia implica lucrul intr-un muzeu si necesita mai mult sau mai putin aceleasi aptitudini, impreuna cu unele organizatorice. In aceste domenii, un spirit de initiativa a noii generatii poate contribui foarte mult la imbunatatirea acestora. Arheologia este un domeniu aparte, pana recent fiind rezervat doar studentilor de la istorie. Dar acum, din moment ce istoria artei implica si lucrul cu antichitati, nu numai cu tablouri, sculpturi si mobilier, este deschisa si celor specializati in aceasta directie. Turismul este o optiune des intalnita in ultima perioada. Cea prezentata aici este turismul cultural, care urmareste anumite tipuri de obiective turistice, cum ar fi muzeele, catedralele, diferite monumente de arhitectura, etc.

In concluzie, fiecare optiune profesionala are avantajele si dezavantajele ei si eu am ales sa prezint opiniile unui student despre acestea. Tin sa incurajez pe cei care au o chemare spre arta, istorie si istoria artei sa isi urmeze aceasta vocatie, fie in Bucuresti, fie in orasul decis ca cea mai buna optiune.



Publicat in revista "Lumea adolescentei" (Nr. 20, decembrie 2007-ianuarie 2008)

miercuri, 2 iulie 2008

Catapeteasma Manastirii Vechi din Sinaia


Manastirea Sinaia, supranumita si catedrala Bucegilor, este prima constructie din aria actualei statiuni, fiind ctitorita la sfarsitul secolului al XVII-lea de catre Spatarul Mihail Cantacuzino, dupa intoarcerea de la muntele Sinai. De aici i s-a tras si numele de Manastirea Sinaia, nume preluat apoi de localitate.

Manastirea a fost construita intre 1690 si 1695, avand ca rol si protejarea drumului comercial de pe Valea Prahovei. Cu timpul, in secolul al XIX-lea, din cauza numarului mare de calugari, s-a mai construit o manastire, numita Curtea Noua. Aceasta a fost primul lacas de cult iluminat electric din Romania.

Manastirea noua este un adevarat colaj arhitectonic religios de elemente traditionale preluate din toate provinciile romanesti, imbinate cu scopul de a arata identitatea etnica a Bisericii Ortodoxe Romane. Efectul estetic, insa nu sufera considerabil de o aglomerare a acestor elemente. Se poate spune ca, in mare masura reuseste sa fie o atractie turistica si o entitate importanta in arhitectura localitatii, fiind si prima in ordinea vizitarii.

Manastirea veche este construita intr-un stil brancovenesc, unul dintre cele luate ca matrita pentru identitatea arhitecturii romanesti si considerat ca unul dintre cele mai autentice. Din punct de vedere iconografic, la exterior, este dominata de o scena a apocalipsei, pictata intr-un stil rudimentar si simtitor stilizat. In partile laterale ale acesteia, impartind aceeasi curte interioara a complexului, se afla alte incinte, printre care, lângă paraclis, se găseşte cavoul lui Tache Ionescu, prim-ministru în perioada Primului Război Mondial. Acesta este ingrijit, insa nu acelasi lucru se poate spune despre catapeteasma.

Aceasta este destul de atipica, intrucat nu e facuta din lemn, ci din zidarie. Frescele sunt, insa efectuate destul de standard, din punt de vedere tematic. Desi sunt, fara indoiala, foarte valoroase din punct de vedere istoric, acestea sunt nu numai lasate in paragina, ci chiar vandalizate, mai ales in zona altarului. Se pot observa numeroase tentative de acoperire a crapaturilor in tencuiala cu mortar, care accentueaza senzatia de ingrijire doar de forma. Pe langa faptul ca frescele par a nu mai fi fost restaurate pana acum, zgaraietrurile de vreun fel de noima indica mai mult intentia de a face rau decat lipsa de cultura si bun-simt a vizitatorilor.

Acesta este unul dintre lucrurile care m-a frapat cel mai mult la Sinaia si faptul ca nu am reusit sa gasesc nici un fel de informatii despre aceasta anexa, si nici macar existenta ei indica spre cruda indiferenta a autoriatilor fata de o problema un timp indelungat.

luni, 14 aprilie 2008

Ego



Ai iesit de la metrou si iti aprinzi tigara
Te recompui pentru o noua zi
Doar cateva griji de alta data nu-ti dau pace.
Of, ce mai conteaza?... Acum ai ajuns aici

Dar hei, aici a fost acolo...
Doar timp nu e de pierdut.
Grabeste-ti pasul, mergi departe...
Dar unde trebuie s-ajung?

"What you don't know cannot hurt you"
Asta e tot ce am de spus
Egoismu-i calea noastra
Dar nici pe asta nu-l patrund.

Acum ma simt ciudat uitandu-ma la tine
Si mai ciudat, uneori ma-ntreb...
Oare chiar nu simti mangaierea
Unei rafale de mitraliera?

Privesc o usa intredeschisa
Dar nu e in drum, nu zabovesc,
Grabesc pasul, merg departe
Dar unde trebuie s-ajung?


Noiembrie 2007

Il doare verdele pe copac?


Odata cu venirea mult-asteptatului curs de istoria
arhitecturii la sinaia si cu aparitia profetiei despre mult-temutul referat
in care va consta finalitatea cochetarii noastre cu stilurile in arhitectura romaneasca,
am de sustinut o serie de observatii personale.
Nu vor fi in legatura cu prezentarea domnului profesor, si nici chiar cu
arhitectura in general, ci pur si simplu, in legatura cu ceea ce am vazut,.
Atat partea umana, cat si cea naturala, sau aparent naturala din valea prahovei.
Vorbind din punctul de vedere al unui om urban, intr-o oarecare masura furios, intr-o
oarecare masura interesat de experiente noi si stimulante si, fara indoiala, pasionat de munte&
padure, as putea spune ca la Sinaia singurul lucru care intr-adevar conteaza este compania.
Cat timp esti venit cu oameni cu care poti comunica interesele tale in conditii normale si pasiunile tale in conditii bahice, concediul are sanse bune sa fie salvat. Insa, cine o salveaza pe "ea"?
Nu sunt un ecolog convins, insa imi place la nebunie sa vad natura ca ceea ce este, sa ma incalt
cu bocancii, sa imi pun rucsacul in spate, sa ma imbrac in verde si negru sau cafeniu, apoi sa imi aleg o poteca, sa incep drumul, apoi, practic sa "hang on for dear life"... Sa nu imi spuna nimeni ce sa fac, invocand motivele "pentru ca asa se face" sau "pentru ca asa e legea". Imi place sting focul si sa strang gunoiul si sa il iau departe de acel loc, nu din motivele enuntate precedent, ci pentru o cauza mult mai inaccesibila pentru multi dintre turistii pe care i-am intalnit,
care se numeste "respect". Nu e vorba de respectul pentru urmatorul care
va veni acolo, ci pentru salbaticia si frumusetea estetica a acelui loc.
Nu am mai fost de ani buni in Sinaia si faptul ca nu s-a schimbat nimic,
nu a facut decat sa-mi creasca antipatia pentru acea zona. Oare bunul-simt
ii doare pe unii? Oare il doare verdele pe copac? Intrebarile sunt la fel de relative.
Pentru titlu, drepturile de autor le merita Georgiana,
care in acel context a scos o perla, din punctul meu de vedere memorabila si,
din punctul de vedere al naturii, trist de adevarata...
Sa speram, insa ca statiunile montane
mai putin comerciale nu vor suferi aceeasi soarta.

duminică, 16 martie 2008

Arta colectionarilor









Arta colectionarilor


Daca muzeele nationale sunt aflate sub tutela valorilor statului, si anume dovedirea legitimitatii si justificarea obiectivelor sale, iar ca organizare primeaza un criteriu ideologic, o colectie particulara se bucura de o anumita independenta pe acest plan. Colectionarul isi alege, de obicei, o tema anume si in constructia acesteia primeaza pasiunea, nu un obiectiv civic. Unii colectionari, insa, indeplinesc si aceasta latura civica, deschizandu-si colectiile publicului. Acest comportament va aparea si in studiul de caz, pe care il voi aborda ulterior.

Colectiile cum sunt prezentate azi in muzee, insa, sunt foarte diferite de ceea ce ar fi fost candva in casa particulara a colectionarului. Dat fiind faptul ca au fost confiscate de regimul comunist, iar dupa caderea sa, unele din ele revendicate de urmasi, este din ce mai greu ca o colectie sa se gasesca in incinta aceluiasi muzeu. Si mai putine sunt sansele de a le putea vedea organizate intr-o maniera care sa sugereze ceva. Daca ordinea ar fi putut, candva, transmite o idee si un mesaj, acum aceasta este pierduta pentru totdeauna, poate din indiferenta unora, poate din imposibiliatea de a o reconstitui. Organizarea intr-un astfel de muzeu, in orice caz, este de obicei dupa tipologia obiectelor sau dupa un criteriu cronologic si nu pare a transmite o idee anume. In ciuda acestui fapt, multe dintre colectii raman memorabile si joaca un rol in formarea unor idei despre acesti oameni si despre arta si antichitati in general.

In cea de a doua jumatate a secolului XIX are loc formarea unor importante colectii arheologice, numismatice si de obiecte istorice si de arta. Acestea reprezinta prima generatie de colectionari romani. Acestia, la prima vedere se impart in doua mari entitati : una moldoveneasca, cu capitala la Iasi, si una munteana, cu capitala a Bucuresti. Muntenii se axeaza mai mult pe trecutul istoric, iar printre ei se numara : Generalul Mavros, cu o colectie numismatica ce a format fondul initial al Muzeului de antichitati din Bucuresti ; Cezar Bolliac, care detine o colectie arheologica ; si Locotenent D. Papassoglu, cu o colectie de obiecte istorice. Moldovenii tind mai mult spre arta, iar printre ei se numara : avocatul C. Dassiade si omul de stat Costache Negri, ale caror colectii intra in Pinacoteca ieseana inca din secolul XIX ; si colectia lui Mihail Kogalniceanu, din care raman putinde date si care urmeaza a fi abordata.

Confiscarile si lichidarile ce au dus la imprastierea unor colectii nu se rezuma doar la perioada de dupa Al Doilea Razboi Mondial si pana in anii ’60, acestea neavand neaparat cauze politice. Una dintre cele mai mari colectii romanesti, cea a lui Mihail Kogalniceanu, se pierde dupa 1880, cand acesta se confrunta cu probleme financiare si se ofera sa vanda colectia statului. Acesta din urma, insa refuza, datorita in mare parte a unor rivalitati politice ; iar astfel, colectia este lichidata si vanduta prin licitatie, o mare parte din ea la Koln, unde sunt comercializate 185 de tablouri, pierdute definitiv din tezaurul cultural romanesc.

Ceea ce nu s-a pierdut, insa, din partea acestui colectionar a fost influenta pe care a avut-o asupra contemporanilor sai si a urmatoarei generatii. Un element foarte important in istoria colectionarilor de arta il joaca relatiile dintre acestia, fie de amicitie, fie de competitie, fie ambele. Mihail Kogalniceanu a fost prieten cu George Bellu. Acesta, la randul lui, ii cunoaste pe Dona si pe Zambaccian, care intra prin intermediul lui in contact cu pictura impresionista europeana. Dona si Zambaccian sunt contemporani si rivali, insa rivaliatea dintre ei a avut un efect cat se poate de benefic asupra artei. Daca Zambaccian este autodidact si provine dintr-o familie de negustori, Dona provine dintr-o familie burgheza de mijloc si se bucura inca de la o varsta frageda de o educatie artistica si o cultivare a gustului in aceasta directie, abordand profesia de medic. Ambii se bucura de o situatie financiara permitatoare, Dona fiind medic primar intr-o perioada in care medicina romaneasca ia foarte multa amploare, iar Zambaccian este cunoscut pentru eficienta cu care isi administra averea. El a fost singurul colectionar roman care a notat meticulos data si pretul de achizitionare a tuturor operelor sale, lucru foarte ajutator in stabilirea cotelor pentru tablouri in ziua de azi. Ei sunt inscrisi in perioada care face trecerea de la marile colectii din secolul al XIX-lea la marile colectii interbelice, aducand o contributie patrimoniului cultural romanesc, date fiind pierderea colectiilor Kogalniceanu si Vlahuta, dar si operele trimise in Rusia in 1916 si nerecuparate.

Din exemplul lui Dona si Zambaccian nu reiese numai competitia dintre colectionari si beneficiul adus artistilor prin aceasta, dar si importanta situatiei financiare in stabilirea unei colectii.

Beneficiind de putere financiara si de interesul pentru arta, colectionarii au o influenta asupra tablourilor pictate, oferta trebuind sa se adapteze cererii. Astfel, numerosi pictori executa portrete ale clientilor fideli ai acestora sau diferite comenzi reprezentand o tema la alegerea colectionarului, cum ar fi un tablou cu tema istorica si nationalista pentru un om politic. Kogalniceanu era un impatimit al clasicilor picturii universale si facea comenzi in strainatate prin diferiti intermediari. Alti colectionari prefera sa faca direct comenzile, cunoscand direct pictorii. Spre exemplu, Dona il cunoaste in copilarie pe Grigorescu, iar George Belu ajunge prieten cu numerosi artisti, cum ar fi Monet si Manet, acesta chiar casatorindu-se cu sotia unui pictor, numit Guillemet. Alti colectionari sunt ei insisi artisti, cum ar fi familia Storck, care da nastere unor artisti de patru generatii. Aceasta familie colectioneaza si numeroase piese de etnografie si machete de arhitectura, chiar si un portal gotic. Ei abordeaza si pictura, si sculptura, si arhitectura, Fritz Storck fiind autorul monumentului Eminescu din Galati.

Alti colectionari pasionati de arta internationala isi achizitioneaza operele ei insisi, in calatoriile lor, cum este George Oprescu, pe care il voi prezenta ca studiu de caz, atat din motive subiective, datorita pasiunii mele pentru desenul grafic, arta orientala si extrem- orientala, dar si pentru stilul lui de viata, dar si din motive obiective, acesta acoperind multe dintre comportamentele specifice colectionarilor mentionate anterior.

George Oprescu intra in contact inca de timpuriu cu arta si antichitatile, acesta petrecandu-si o mare parte din adolescenta in casa unui coleg de liecu, Ionescu-Mihailesti, a carui casa era impodobita cu covoare orientale, portelanuri si pictura franceza. Petrece tot in aceasta perioada mult timp cu Prof. Dr. I. Cantacuzino. Astfel, isi modeleaza inca din adolescenta gustul artistic si, mai tarziu, cand a avut posibilitati materiale, a inceput treptat sa-si cumpere lucrari de arta. Din acest punct de vedere, prietenia cu Ionescu-Mihailesti si indrumarea lui Cantacuzino isi spun foarte puternic cuvantul.

Atentia lui George Oprescu se indreapta spre grafica, o forma de arta care cere un gust estetic dezvoltat si o educatie in aceasta directie, insa ocupa mai putin spatiu si este mai putin costisitoare decat, spre exemplu pictura si sculptura. Incepe sa colectioneze in proportii mai mari in 1923, cand reuseste sa stabileasca contacte cu anticarii si magazinele de arta, in special din Bucuresti. Ulterior, profesia ii da ocazia sa calatoreasca foarte mult in Europa Occidentala. Asfel, colectia lui ajunge in cele din urma la cel putin 10.000 de exemplare de arte grafica, achizitionate, mai ales, la Paris si la Londra (declara el in 1962), printre care si peste 1.000 de stampe japoneze in culori. Nu neglijeaza nici grafica autohtona, achizitionand opere de Nicolae Grigorescu, J. Al. Steriadi, C. Ressu si Stefan Popescu. Colectioneaza concomitent vechi covoare orientale, ceramica, mobilier, tablouri si sculpturi.

Spre deosebire de unii colectionari care isi admira operele de arta in tihna sau intr-un cerc intim de prieteni si rude, George Oprescu alege sa isi prezinte colectia in diverse expozitii, pentru a creea un public de muzeu si pentru a mari interesul amatorilor de arta. Face asta in special dupa 1930, cand devine profesor de Istoria Artei la Universitatea din Bucuresti si directorul Muzeului Toma Stelian. De asemenea, doneaza deliberat numeroase lucrari Muzeului Toma Stelian intre 1932-1942, pentru a indemna si pe alti colectionari sa ii urmeze acest gest. George Oprescu avea defectul de a fi avar, insa cumpara la preturi moderate, neputandu-se spune despre el ca ar fi un chilipirist. Cunoscand cotele pentru operele de arta, acestuia nu ii placea sa negocieze, cel mai adesea oferindu-i artistului un pret mediu si intorcandu-se dupa o saptamana. In cazul in care nu apareau alti clienti pe parcurs, acesta se vedea in situatia in care ar fi mai convenabil sa-i vanda colectionarului opera, la pretul stabilit anterior. Printre tablurile ce intra in colectia lui, printre cele autohone se numara :

- ‘Portret de fata’ si ‘Cersetorul breton’ de Nicolae Grigorescu

- ‘Peisaj de padure’ si ‘Femeie in costum de epoca’ de I Andreescu

- ‘Mos Nicolae Cobzarul’ de Stefan Luchian

- ‘Natura moarta cu varza’ si ‘Peisaj de toamna la Balcesti’ de Th. Pallady

Cunoscut dupa viata de burlac dusa de acesta, George Oprescu declara spre sfarsitul vietii lui intr-un interviu : ‘Activitatea mea de colectionar… am mandria sa o consider utila culturii tarii noastre’.

In concluzie, colectionarii de arta, fie mai mult sau mai putin educati sau rafinati, sunt o autoritate in domeniul artei, ei reprezentand nu doar cea mai avida clientela, dar si o influenta puternica asupra artistilor si negustorilor de antichitati, dar si unul asupra celuilalt. Nici valoarea educationa la ale acestora nu poate fi subestimata, multe din fostele case ale colectionarilor fiind transformate in muzee. Acestea, chiar daca au anumite imperfectiuni, contribuie la formarea imaginii culturale are orasului din care provin, adevarate oaze de cultura ce marcheaza centrele vechi.

luni, 10 martie 2008


French fries, irish coffe and romanian humour...

Sa cauti un stil specific al unui timp si al unui grup de oameni nu este cu nimic mai usor sau mai dificil decat sa te auto-definesti- sa stabilesti propria ta interfata, data de experiente, gusturi si acele lucruri cu care te-ai nascut; si apoi sa o prezinti unor oameni mai mult sau mai putin cunoscuti.
Orice om este, chiar si la prima vedere, un rezultat al experientelor pe care le-a trait, al influentelor altora, al alegerii sa se conformeze sau nu la valorile societatii in care traieste... o reteta unica, neregasita altundeva si in orice alta persoana. Reteta mea... inca nu a reusit sa fie definita nici macar de catre mine insumi. Unele ingrediente sunt usor de detectat, in vreme ce altele sunt foarte subtile, insa nu mai putin necesare pentru imaginea in ansamblu. In acelasi mod ii vad si pe ceilalti.
Poate ca titlul nu sugereaza atat de mult o introducere, cat anumite elemente-cheie, foarte interesant de avut la o serata intre amici, dar cred ca este o alegorie asupra cocktail-ului de trasaturi ce pt fi regasite intr-o singura persoana. Poate cu putin noroc, ma reprezinta si pe mine intr-o oarecare masura...