duminică, 16 martie 2008

Arta colectionarilor









Arta colectionarilor


Daca muzeele nationale sunt aflate sub tutela valorilor statului, si anume dovedirea legitimitatii si justificarea obiectivelor sale, iar ca organizare primeaza un criteriu ideologic, o colectie particulara se bucura de o anumita independenta pe acest plan. Colectionarul isi alege, de obicei, o tema anume si in constructia acesteia primeaza pasiunea, nu un obiectiv civic. Unii colectionari, insa, indeplinesc si aceasta latura civica, deschizandu-si colectiile publicului. Acest comportament va aparea si in studiul de caz, pe care il voi aborda ulterior.

Colectiile cum sunt prezentate azi in muzee, insa, sunt foarte diferite de ceea ce ar fi fost candva in casa particulara a colectionarului. Dat fiind faptul ca au fost confiscate de regimul comunist, iar dupa caderea sa, unele din ele revendicate de urmasi, este din ce mai greu ca o colectie sa se gasesca in incinta aceluiasi muzeu. Si mai putine sunt sansele de a le putea vedea organizate intr-o maniera care sa sugereze ceva. Daca ordinea ar fi putut, candva, transmite o idee si un mesaj, acum aceasta este pierduta pentru totdeauna, poate din indiferenta unora, poate din imposibiliatea de a o reconstitui. Organizarea intr-un astfel de muzeu, in orice caz, este de obicei dupa tipologia obiectelor sau dupa un criteriu cronologic si nu pare a transmite o idee anume. In ciuda acestui fapt, multe dintre colectii raman memorabile si joaca un rol in formarea unor idei despre acesti oameni si despre arta si antichitati in general.

In cea de a doua jumatate a secolului XIX are loc formarea unor importante colectii arheologice, numismatice si de obiecte istorice si de arta. Acestea reprezinta prima generatie de colectionari romani. Acestia, la prima vedere se impart in doua mari entitati : una moldoveneasca, cu capitala la Iasi, si una munteana, cu capitala a Bucuresti. Muntenii se axeaza mai mult pe trecutul istoric, iar printre ei se numara : Generalul Mavros, cu o colectie numismatica ce a format fondul initial al Muzeului de antichitati din Bucuresti ; Cezar Bolliac, care detine o colectie arheologica ; si Locotenent D. Papassoglu, cu o colectie de obiecte istorice. Moldovenii tind mai mult spre arta, iar printre ei se numara : avocatul C. Dassiade si omul de stat Costache Negri, ale caror colectii intra in Pinacoteca ieseana inca din secolul XIX ; si colectia lui Mihail Kogalniceanu, din care raman putinde date si care urmeaza a fi abordata.

Confiscarile si lichidarile ce au dus la imprastierea unor colectii nu se rezuma doar la perioada de dupa Al Doilea Razboi Mondial si pana in anii ’60, acestea neavand neaparat cauze politice. Una dintre cele mai mari colectii romanesti, cea a lui Mihail Kogalniceanu, se pierde dupa 1880, cand acesta se confrunta cu probleme financiare si se ofera sa vanda colectia statului. Acesta din urma, insa refuza, datorita in mare parte a unor rivalitati politice ; iar astfel, colectia este lichidata si vanduta prin licitatie, o mare parte din ea la Koln, unde sunt comercializate 185 de tablouri, pierdute definitiv din tezaurul cultural romanesc.

Ceea ce nu s-a pierdut, insa, din partea acestui colectionar a fost influenta pe care a avut-o asupra contemporanilor sai si a urmatoarei generatii. Un element foarte important in istoria colectionarilor de arta il joaca relatiile dintre acestia, fie de amicitie, fie de competitie, fie ambele. Mihail Kogalniceanu a fost prieten cu George Bellu. Acesta, la randul lui, ii cunoaste pe Dona si pe Zambaccian, care intra prin intermediul lui in contact cu pictura impresionista europeana. Dona si Zambaccian sunt contemporani si rivali, insa rivaliatea dintre ei a avut un efect cat se poate de benefic asupra artei. Daca Zambaccian este autodidact si provine dintr-o familie de negustori, Dona provine dintr-o familie burgheza de mijloc si se bucura inca de la o varsta frageda de o educatie artistica si o cultivare a gustului in aceasta directie, abordand profesia de medic. Ambii se bucura de o situatie financiara permitatoare, Dona fiind medic primar intr-o perioada in care medicina romaneasca ia foarte multa amploare, iar Zambaccian este cunoscut pentru eficienta cu care isi administra averea. El a fost singurul colectionar roman care a notat meticulos data si pretul de achizitionare a tuturor operelor sale, lucru foarte ajutator in stabilirea cotelor pentru tablouri in ziua de azi. Ei sunt inscrisi in perioada care face trecerea de la marile colectii din secolul al XIX-lea la marile colectii interbelice, aducand o contributie patrimoniului cultural romanesc, date fiind pierderea colectiilor Kogalniceanu si Vlahuta, dar si operele trimise in Rusia in 1916 si nerecuparate.

Din exemplul lui Dona si Zambaccian nu reiese numai competitia dintre colectionari si beneficiul adus artistilor prin aceasta, dar si importanta situatiei financiare in stabilirea unei colectii.

Beneficiind de putere financiara si de interesul pentru arta, colectionarii au o influenta asupra tablourilor pictate, oferta trebuind sa se adapteze cererii. Astfel, numerosi pictori executa portrete ale clientilor fideli ai acestora sau diferite comenzi reprezentand o tema la alegerea colectionarului, cum ar fi un tablou cu tema istorica si nationalista pentru un om politic. Kogalniceanu era un impatimit al clasicilor picturii universale si facea comenzi in strainatate prin diferiti intermediari. Alti colectionari prefera sa faca direct comenzile, cunoscand direct pictorii. Spre exemplu, Dona il cunoaste in copilarie pe Grigorescu, iar George Belu ajunge prieten cu numerosi artisti, cum ar fi Monet si Manet, acesta chiar casatorindu-se cu sotia unui pictor, numit Guillemet. Alti colectionari sunt ei insisi artisti, cum ar fi familia Storck, care da nastere unor artisti de patru generatii. Aceasta familie colectioneaza si numeroase piese de etnografie si machete de arhitectura, chiar si un portal gotic. Ei abordeaza si pictura, si sculptura, si arhitectura, Fritz Storck fiind autorul monumentului Eminescu din Galati.

Alti colectionari pasionati de arta internationala isi achizitioneaza operele ei insisi, in calatoriile lor, cum este George Oprescu, pe care il voi prezenta ca studiu de caz, atat din motive subiective, datorita pasiunii mele pentru desenul grafic, arta orientala si extrem- orientala, dar si pentru stilul lui de viata, dar si din motive obiective, acesta acoperind multe dintre comportamentele specifice colectionarilor mentionate anterior.

George Oprescu intra in contact inca de timpuriu cu arta si antichitatile, acesta petrecandu-si o mare parte din adolescenta in casa unui coleg de liecu, Ionescu-Mihailesti, a carui casa era impodobita cu covoare orientale, portelanuri si pictura franceza. Petrece tot in aceasta perioada mult timp cu Prof. Dr. I. Cantacuzino. Astfel, isi modeleaza inca din adolescenta gustul artistic si, mai tarziu, cand a avut posibilitati materiale, a inceput treptat sa-si cumpere lucrari de arta. Din acest punct de vedere, prietenia cu Ionescu-Mihailesti si indrumarea lui Cantacuzino isi spun foarte puternic cuvantul.

Atentia lui George Oprescu se indreapta spre grafica, o forma de arta care cere un gust estetic dezvoltat si o educatie in aceasta directie, insa ocupa mai putin spatiu si este mai putin costisitoare decat, spre exemplu pictura si sculptura. Incepe sa colectioneze in proportii mai mari in 1923, cand reuseste sa stabileasca contacte cu anticarii si magazinele de arta, in special din Bucuresti. Ulterior, profesia ii da ocazia sa calatoreasca foarte mult in Europa Occidentala. Asfel, colectia lui ajunge in cele din urma la cel putin 10.000 de exemplare de arte grafica, achizitionate, mai ales, la Paris si la Londra (declara el in 1962), printre care si peste 1.000 de stampe japoneze in culori. Nu neglijeaza nici grafica autohtona, achizitionand opere de Nicolae Grigorescu, J. Al. Steriadi, C. Ressu si Stefan Popescu. Colectioneaza concomitent vechi covoare orientale, ceramica, mobilier, tablouri si sculpturi.

Spre deosebire de unii colectionari care isi admira operele de arta in tihna sau intr-un cerc intim de prieteni si rude, George Oprescu alege sa isi prezinte colectia in diverse expozitii, pentru a creea un public de muzeu si pentru a mari interesul amatorilor de arta. Face asta in special dupa 1930, cand devine profesor de Istoria Artei la Universitatea din Bucuresti si directorul Muzeului Toma Stelian. De asemenea, doneaza deliberat numeroase lucrari Muzeului Toma Stelian intre 1932-1942, pentru a indemna si pe alti colectionari sa ii urmeze acest gest. George Oprescu avea defectul de a fi avar, insa cumpara la preturi moderate, neputandu-se spune despre el ca ar fi un chilipirist. Cunoscand cotele pentru operele de arta, acestuia nu ii placea sa negocieze, cel mai adesea oferindu-i artistului un pret mediu si intorcandu-se dupa o saptamana. In cazul in care nu apareau alti clienti pe parcurs, acesta se vedea in situatia in care ar fi mai convenabil sa-i vanda colectionarului opera, la pretul stabilit anterior. Printre tablurile ce intra in colectia lui, printre cele autohone se numara :

- ‘Portret de fata’ si ‘Cersetorul breton’ de Nicolae Grigorescu

- ‘Peisaj de padure’ si ‘Femeie in costum de epoca’ de I Andreescu

- ‘Mos Nicolae Cobzarul’ de Stefan Luchian

- ‘Natura moarta cu varza’ si ‘Peisaj de toamna la Balcesti’ de Th. Pallady

Cunoscut dupa viata de burlac dusa de acesta, George Oprescu declara spre sfarsitul vietii lui intr-un interviu : ‘Activitatea mea de colectionar… am mandria sa o consider utila culturii tarii noastre’.

In concluzie, colectionarii de arta, fie mai mult sau mai putin educati sau rafinati, sunt o autoritate in domeniul artei, ei reprezentand nu doar cea mai avida clientela, dar si o influenta puternica asupra artistilor si negustorilor de antichitati, dar si unul asupra celuilalt. Nici valoarea educationa la ale acestora nu poate fi subestimata, multe din fostele case ale colectionarilor fiind transformate in muzee. Acestea, chiar daca au anumite imperfectiuni, contribuie la formarea imaginii culturale are orasului din care provin, adevarate oaze de cultura ce marcheaza centrele vechi.

luni, 10 martie 2008


French fries, irish coffe and romanian humour...

Sa cauti un stil specific al unui timp si al unui grup de oameni nu este cu nimic mai usor sau mai dificil decat sa te auto-definesti- sa stabilesti propria ta interfata, data de experiente, gusturi si acele lucruri cu care te-ai nascut; si apoi sa o prezinti unor oameni mai mult sau mai putin cunoscuti.
Orice om este, chiar si la prima vedere, un rezultat al experientelor pe care le-a trait, al influentelor altora, al alegerii sa se conformeze sau nu la valorile societatii in care traieste... o reteta unica, neregasita altundeva si in orice alta persoana. Reteta mea... inca nu a reusit sa fie definita nici macar de catre mine insumi. Unele ingrediente sunt usor de detectat, in vreme ce altele sunt foarte subtile, insa nu mai putin necesare pentru imaginea in ansamblu. In acelasi mod ii vad si pe ceilalti.
Poate ca titlul nu sugereaza atat de mult o introducere, cat anumite elemente-cheie, foarte interesant de avut la o serata intre amici, dar cred ca este o alegorie asupra cocktail-ului de trasaturi ce pt fi regasite intr-o singura persoana. Poate cu putin noroc, ma reprezinta si pe mine intr-o oarecare masura...