Francesco Goya - Dezastrele Razboiului

Dezastrele Războiului – Francesco Goya

O serie de 82 de lucrări, la prima vedere părând schematic tratate, spre deosebire de operele canonice de mari dimensiuni, cu compoziţii complexe, Dezastrele Războiului sunt, totuşi, pline de însemnătate.

Autorul le constituie între 1810 şi 1820, acestea fiind publicate postum. În urma călătoriei sale la Zaragoza în 1808, Goya intră în contact cu sălbăticia naturii umane dezlănţuite, materializată prin atrocităţile comise de armata imperială franceză pe teritoriul iberic. Cel mai impresionant, probabil, pentru artist a fost faptul că victimele violenţelor nu erau atât de mult combatanţi, cât, prizonieri, bătrâni, copii şi mai ales femei.

Această serie nu reprezintă singurele opere ce tratează războiul. O altă compoziţie cunoscută este Execuţia revoltaţilor madrilieni, remarcabilă prin pathos-ul aproape teatral cu care este tratată scena, reminiscenţă a barocului. Goya este influenţat de acest stil şi ca formă, în special prin maniera cu care artistul redă lumina, folosind tehnica clar-obscurului. Rembrandt este cel mai de seamă dintre pictorii baroci care îl influenţează pe Goya.

Deşi, după cum putem observa, Goya tratează acest subiect pe larg, în compoziţiile complexe, expresivitatea schematizării prezente în Dezastrele Războiului este remarcabilă. Talentul său pentru reprezentările încărcate de simboluri ale urâtului şi grotescului este mai mult decât compatibil cu tema războiului în artă. Cei ce pot fi numiţi, pe bună dreptate, „artişti ai războiului” reuşesc să surprindă substratul acestuia, trecând de faţada violenţei monstruase sau al eroismului glorios, constituită în conştiinţa unei societăţi. Ei reuşesc să surprindă absurditatea acestui fenomen, prezent în existenţa umană de la încă din cele mai vechi timpuri.

În concluzie, putem spune că seria Dezastrele Războiului este, dacă nu un punct de reper, o latură importantă de parcurs pentru studiul operei lui Goya. Aceasta reprezintă experienţe ce au lăsat o amprentă asupra artistului şi, implicit, asupra creeaţiilor sale. Tocmai prin caracterul schematic al acestor gravuri putem vedea esenţa acestei experienţe ale artistului.

Peisajele Brăilei şi obiectivul - Fotografii Raluca Deca

Out of this world


Finish line


Autumn

Când priveşti o fotografie de-a Ralucăi Deca, senzaţia este asemănătoare cu cea degajată de un tablou impresionist, atât sunt de puternice culorile acestor scene. O analiză mai atentă asupra formelor şi culorilor folosite, însă ne îndepărtează oarecum de această primă impresie.
Fotografiile sale sunt foarte puternic prelucrate, însă nu ţipător, practic trecând privitorul într-un cadru complementar banalului, într-o realitate artisticã cuprinsã şi surprinsã de culori, într-o lume a basmului. Pentru artistă, pozele fãcute pe faleza brãileanã reprezintă “locuri obişnuite, banale, transformate în vis”, precum însãşi ea afirma într-un interviu. Faleza brãileană este folosită ca loc de promenadă, dar şi de meditaţie, fotografiile încercând să surprindă atmosfera de odinioară, prin ochii şi trăirile artistei-fotograf.
Aceste trăiri sunt împărtăşite de oricine trece prin locurile unde a crescut, care rememorează atmosfera copilãriei. Raluca Deca, însă, reuşeşte să le surprindă şi să le prelucreze într-o manieră originală şi bine echilibrată. Raluca Deca a observat natura înconjurătoare dintr-un nou unghi: ea nu mai este doar un simplu decor amorf, capătă o dimensiune artistică, devine subiectul principal pentru fotografii.

Călătoria inorogului de piatră


Zburător


Poetul cu floare

Pictorul Ştefan Câlţia

Dacă personajele mitologiei româneşti ar prinde spontan viaţă şi ar trebui sa aleagă un pictor care să le imortalizeze din nou, unul dintre cei mai proeminenţi candidaţi ar fi Ştefan Câlţia. Un discipol foarte realizat din punct de vedere plastic al pictorului Corneliu Baba, Câlţia aduce o viziune, poate la prima privire stranie, dar în acelaşi timp extrem de familiară. El reuşeşte să surprindă o lume feerică, cu personaje fantastice, cum sunt „Vânzătorul de aripi”, „Călătorul cu vasul de alamă” şi Zburătorul din Şona, misterioase, care însă ar părea palpabile dacă nu ar zbura. El aduce imaginarul într-o sferă similară realităţii, dându-le anumite trăsături ce le fac să pară pe cât de fantastice, pe atât de fireşti.
Operele sale induc o stare meditativă, dată de calmul nuanţelor şi de zvelteţea personajelor. Acestea, chiar dacă îşi au originea estetică în arta naivă şi în basmul tradiţional, sunt purificate de orice dogmă şi canon, astfel lăsându-i oportunitatea de a face loc grotescului şi tragismului. Andreas Heider – unul dintre criticii de artă ce a observat contradicţiile şi originalitatea acestei opere – spunea că personajele jumătate oameni şi jumătate animale din tablourile lui Câlţia nu dau întotdeauna impresia că sînt serioase, aşa cum, în realitate, ele sînt. Câlţia reuşeşte să pună aceste personaje aproape medievale faţă în faţă cu lumea modernă fară să apeleze la contrast, ci la complementaritate, la dramele existenţiale ale acestora puse în contextul nostru.
Câlţia reia temele lui van Dick, Pieter Breugel cel Bătrîn şi Hieronymus Bosch spre a construi o nouă imagine carnavalescă. Estetica folosită este, de asemenea reminescentă a operelor acestora, aristul dorind să accentueze dramatismul. Tripticul Dansul cucuvelelor este o interpretare a tripticului Judecăţile lumii de Hieronymus Bosch. În vreme ce maestrul olandez pune accent pe vinovăţie şi pedeapsă, Câlţia observă statutul de victime a semenilor săi.
Opera lui Ştefan Câlţia reprezintă o latură importantă a picturii contemporane româneşti, viziunea sa fiind nelipsită de originalitate şi potenţial pentru a deschide drumuri noi pentru artişti viitori.